Se întâmplă foarte des, observ, nu numai la mine, sentimentul de naufragiu, de lipsă a unei părţi vitale a raţiunii, a sentimentului, a vieţii în sine...
Mă gândesc de multe ori că lucrurile nu trebuie să se întâmple aşa deloc, cî asta nu e viaţa mea, ăsta nu e locul meu, în niciun caz. Să fie, oare, adevărat? Dar cine să cunoască acest sens al adevărului? Poate divinul? Divinul dat, absolut? Dar unde e el?
Migrene, stări de oboseală acută, somnolenţă, lacrimi, tristeţe, rutină, asta să ne fie mereu dăruit de divinitate? Ce greu e să te trezeşti în fiecare zi astăzi! Surprinzător să ai condiţia de OM, cumva subjugat acelui divin (in)existent...
Mă gândesc de multe ori că lucrurile nu trebuie să se întâmple aşa deloc, cî asta nu e viaţa mea, ăsta nu e locul meu, în niciun caz. Să fie, oare, adevărat? Dar cine să cunoască acest sens al adevărului? Poate divinul? Divinul dat, absolut? Dar unde e el?
Migrene, stări de oboseală acută, somnolenţă, lacrimi, tristeţe, rutină, asta să ne fie mereu dăruit de divinitate? Ce greu e să te trezeşti în fiecare zi astăzi! Surprinzător să ai condiţia de OM, cumva subjugat acelui divin (in)existent...
